Back....dar încă nu

Revin! Nu stiu exact când, dar revin, curând sper!

Ballantine's Day

Plouă cu inimioare, cu declarații de iubire, cu partide de sex programate, cu iluzii, cu șampanie și petale de trandafir, cu oameni singuri, cu căsătorii de o zi, cu aceeași publicitate ieftină din fiecare an!
Iubiți-vă mult! Iubiți-vă des! Iubiți-vă fizic!

Prezervative pentru suflet nu aveți?

Aşa,... de sărbători

Sărbători minunate şi ouă roşii fericite!

8 Martie

 La mulţi ani!

Un euro

 La o plimbare prin centrul Munchen-ului, am rămas blocat cu privirea pe o persoană. Era primul cerşetor pe care îl vedeam în Munchen. Un pic murdar, dar nu extrem, nebărbierit de câteva zile. Mergea încet şi privea lumea care venea din faţa lui, probabil îşi alegea oamenii cărora să le ceară, întindea şapca şi spunea: "Bitte, ein euro." Majoritatea nu îl băga în seamă, trecea prin dreptul lui, unii aruncându-i  privire, alţii ignorându-l pur şi simplu. A ajuns în dreptul meu, m-a văzut că îl privesc. A întins şapca: "Bitte, ein euro.". Am zâmbit, nu ştiu de ce. M-am uitat în şapca lui, avea două monezi de un euro şi una de 20 de cenţi. L-am privit în ochi şi l-am întrebat: "Cum e fra? Merge treaba?" "Merge pe dracu'! Zgarciti ăştia frate..." 

Danke şi Bitte

 Cred că fiecăruia dintre noi îi place să audă "Te rog!" când i se cere ceva. Fiecăruia îi place să i se spună "Mulţumesc" pentru o treabă îndeplinită.
 
 Deşi ne place să ni se adreseze cuvintele astea, majoritatea evităm să le folosim, uneori avem impresia că ne înjosim dacă rugăm pe cineva ceva, avem impresia că nu trebuie să mulţumim, oarecum cel căruia ar trebui să îi spunem "mulţumesc" era obligat să facă treaba respectivă. Ne mirăm că nu auzim cuvintele magice dar nu ne gândim că (poate) nici noi nu le folosim prea des.
 
 Nemţii sunt altfel, nu se sfiesc să spună nici "Bitte", nici "Danke". Uneori ai impresia că exagerează, cel puţin până te obişnuieşti.
 
 Încă nu ştiu exact ce ar trebui să spun când vânzătoarea de la magazin, după ce plătesc îmi spune "Danke". Contrar a ceea ce se întâmplă în Ro, unde clientul îi mulţumeşte vânzătoarei, ceea ce e o aberaţie dacă stai să te gândeşti: vânzătorul trebuie să îţi mulţumească că ai ales magazinul lui să îţi cheltui banii. Clar meriţi un "Danke"!
 
 La fel de nedumerit în legătură cu răspunsul sunt la job, unde la finalul unei zile de muncă, şeful îmi spune "Danke". Adică şeful îmi mulţumeşte că am muncit pentru el încă o zi! Wow!! Super, nu? Şi asta se întâmplă în fiecare zi la plecare. Nu e nici un ordin care să ţi-l dea fără să omită să spună "Bitte!". Adică ... şeful îmi spune "Te rog, fă ..."! Nu îl deranjează deloc nici că îl roagă pe un angajat să facă o treabă, nici că îi mulţumeşte pentru serviciile aduse. E şef, dar înafară de asta e om. Şi cuvinte ca "Danke" sau "Bitte" sunt normale între oameni civilizaţi. Îţi dă o stare de bine doar folosind două cuvinte. Ţi-e drag să mergi la lucru, şi munceşti mai cu spor ştiind că munca ţi-e recunoscută şi apreciată printr-un simplu "Danke".
 
 
 
 Înainte de a pleca din ţară, în Sibiu se iţise o campanie mult mediatizată: "Sibiu, capitala bunelor maniere". Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că rezultatul nu a fost cel scontat, iar banii investiţi în campanie au fost pur şi simplu aruncaţi pe fereastră. Deh, alţi oameni, alte mentalităţi.
 
 
 Mulţumesc!

Poezie

Viitorul unui poet pesimist                           

           Viitorul meu ca poet                                                     

           Va fi atât de grandios                                                   

           Încât nici nu va fi.                                                         

           Şi asta deoarece                                                            

           Am la dispoziţie tone de hârtie                                      

           Nefiind nevoit să scriu                                                  

           Pe margini de ziare sau                                                 

           Şi mai rău                                                                     

           Scrijelind pereţii celulei cu unghia.                                  

           Şi scriu cu pixul,                                                            

           Nu cu creion, sau chiar cărbune                                     

           Sau cu vre-un lemn pe nisip.

                                          

           Şi-apoi de ce-aş avea un viitor in poezie?                       

           Voi cititorii, n-aveţi ceva mai bun de făcut                      

           Decât să mă citiţi?                                                          

           De fapt, cine are nevoie, astăzi,                                                            

           De încă un poet?               




  Acest articol participă la concursul “Leacuri băbeşti pentru urticarie mentală!” , organizat de Pioneza Dintre Fese.  

Doi copii - 9

 -Ştii că sufăr acum, nu?
 -Da, cred...
 -Cum ai putut să-mi faci aşa ceva, copil tembel?
 -Nu mi-a fost greu deloc, crede-mă!
 -Te rog nu îţi bate joc de mine mai mult decât ai făcut-o deja.
 -Nu intenţionez asta, nici acum, nici altădată nu mi-am bătut joc de tine. Doar că nu ai pus corect întrebarea...
 -Adică? Ce ar fi trebuit să te întreb? Cum ţi-a fost, dacă ai avut orgasm, în ce poziţie aţi făcut-o? Ce vrei să te întreb?
 -Nu ştiu sigur dacă doar pe mine trebuie să mă întrebi sau şi pe tine.
 -...
 -Întrebarea e: "De ce?". Nu crezi că toate se întâmplă cu un motiv?
 -...
 -Nu vezi că relaţia noastră scârţâie?
 -Cu tine în alte aşternuturi nu mai scârţâie?
 -Asta încercam şi eu să aflu, dar m-am întors, tot timpul o voi face. A fost doar sex, atât.

Judecătorul

 La două zile după ce am murit a venit momentul să mă prezint în faţa Judecătorului. Aşteptam oarecum clipa asta. Aveam amintirile la mine. Îmi era proaspăt în minte tot ce făcusem toată viaţă, fără nici un lapsus. Lucrurile cu care mă mândream, lucrurile ascunse (pe care nu le dezvaluisem nimănui şi pe care încercam să le ascund şi să le uit), lucrurile care m-au făcut fericit sau trist, momentele de glorie, eşecurile, toate îmi treceau prin faţa ochilor ca şi cum aş vedea un film pe fast-forward. Mă vedeam fumând prima ţigare, mă vedeam făcându-mi prima labă, mă vedeam furând bomboane de la magazinul din colţ, mă vedeam fericit ţinând o fată de mână, mă vedeam liber, mă vedeam cheltuind,mă vedeam dând o muie, mă vedeam beat prin cârciumi, mă vedeam mire, tată, bătrân, mă vedeam înotând, mă vedeam plângând. Era filmul meu. 
 Aşteptam să fiu chemat, să fiu supus întrebărilor, să spun de ce mă căiesc, să spun ce am priceput din viaţa care tocmai s-a terminat. Eram liniştit. Ştiam doar că am trăit. Şi bune, şi rele. Simţeam că am ajuns în momentul în care trebuia să trec la nivelul următor. Asta dacă Judecătorul nu considera că trebuie să o iau de la capăt. Deşi, orice decizie ar fi luat el, mie mi-ar fi fost bine. Nu regretam nimic din ce am trăit. Nu regretăm nici faptul că nu mai trăiesc fizic. Aveam o stare de bine general. Nu aveam păreri de rău, dar nici de bine. Eram împăcat. Acceptam toată existenţa mea. Aşa cum fusese ea.
 Eram pregătit pentru întâlnirea decisivă: întâlnirea cu Judecătorul.
 
 A sosit momentul: faţă în faţă cu Judecătorul. Când eram în viaţă mă speria oarcum gândul ăsta. Nu ştiam cum arată, nu ştiam ce mă va întreba, nu ştiam cum va judeca el viaţa mea. Acum stăteam în faţa lui. Stăteam şi mă priveam. Mă vedeam ca într-o oglindă. Judecătorul eram eu. Eu îmi judecam viaţa. Eu eram cel care hotărăşte dacă merit să trec la nivelul următor sau nu. Eu eram cel care eram spectator la filmul meu. Era decizia mea dacă încerc să mai trăiesc o dată sau amân momentul. 
 
 Mi-aş fi dorit să mai trăiesc o dată. Măcar încă o dată. Dar curiozitatea mă făcea să îmi doresc să merg mai departe. Să văd ce e în nivelul următor.




Acest articol participă la concursul “Leacuri băbeşti pentru urticarie mentală!” , organizat de Pioneza Dintre Fese.

2011

 Timpul trece fără să mă întrebe dacă vreau sau nu. S-a mai dus un an. Cu bune. Atât, doar bune. Refuz să mă gândesc la altceva. A fost un an plin, un an frumos, un an în care am rezistat şi l-am încheiat cu bine. Fără bilanţuri, fără analize. Am supravieţuit încă unui an şi asta e tot ce contează. M-am distrat, m-am îmbătat, am futut, am fost futut, am muncit, am lenevit, am căzut, m-am ridicat, mi-a fost cald sau frig, sete sau foame, am iubit sau am urât, un an în care am mai învăţat ceva, un an în care îmi place să cred că m-am mai maturizat....am făcut de toate anul ăsta. La fel ca în fiecare an, la fel cum o să fac şi anul care vine.
 Noaptea de revelion. Sunt atâtea superstiţii despre ce e bine să faci şi ce nu la 12 noaptea, care o fi cea mai bună? Să te pupi sub vâsc să fi iubit tot anul, să (te) fuţi ca să ai parte de sex tot anul, să-ţi numeri banii ca să ai bani tot anul, să mănânci struguri ca să ai parte de belşug, să porţi ceva roşu ca să ai parte de noroc şi bucurii, să-ţi pui o dorinţă iar ea ţi se va împlini ... Atât de multe superstiţii şi atât de puţin timp. Tu ce superstiţie ai?
 E mişto e să îl ai lângă tine pe cel drag, să ciocneşti un pahar de şampanie, să te uiţi în ochii lui şi să îi spui La mulţi ani! Important e să te simţi bine, să fi împăcat cu tine şi cu ce ai făcut, să priveşti cu încredere către noul an, să fi bun.
 Petrecere frumoasă! La mulţi ani!