Totul a pornit de la o discuţie. Cu cineva mai în vârstă. Cu cineva care a trăit şi sub regimul trecut. Cu cineva care are multe amintiri. Şi multe poveşti. E o plăcere să stai să îl asculţi.
Mă gândeam la mine, am făcut şi eu destule. M-am distrat, am călătorit, am văzut ţara în lung şi în lat, am fost şoim al patriei, am fost pionier, m-am jucat ascunsea, am ciupit fete de fund, m-am îmbătat, am futut gagici al căror nume nu îl ştiu şi nu îl ştiam nici atunci, am mers cu cortul, am făcut muncă patriotică, am râs, am "fumat", am mers la ţară, am avut o gaşcă de prieteni reali, am mers la concerte, am făcut autostopul, am dormit pe plajă, m-am apucat de fumat în curtea şcolii şi multe altele.
Mă uit la copii de acum. Stau închişi în casă, în faţa calculatorului. Au o mulţime de prieteni. Virtuali. Nu mai bate nimeni mingea în faţa blocului, pe scări e linişte, nu fumează nici unul pe lângă tomberoane. Îi văd ieşind grăbiţi din curtea şcolii, grăbindu-se spre întâlnirile virtuale de acasă. Viaţa lor se împarte între mess, hi5, counter strike.
Ce amintiri or să aibă ei? Amintiri reale dintr-o lume virtuală? Ce vor povesti nepoţilor?