Cand uiti cine esti...

Mi-am adus aminte de câteva întâmplări trăite, mai mult sau mai puţin haioase. Sufleţica e răspunzătoare pentru val-vârtejul de amintiri care m-au năpădit.
 
 
 Acum câţiva ani eram la mare. Gaşcă făină, distracţie pe măsură. După o zi de plajă şi o juma' de noapte de discotecă, un pic ameţiţi, ne-am gândit să ne continuăm beţia distracţia pe plajă. Zis şi făcut. Înarmaţi cu bere şi vodkă ne-am dus pe plajă, am râs, am băut, am cântat, am făcut baie goi în mare, am privit răsăritul. Eu nu am apucat răsăritul în ziua aia. Stingeam vodka cu bere (cum e şi normal de altfel) şi după un pişu scurt în mare, am adormit cu sticla de vodkă în mână. Gaşca mea m-a ignorat la început. Au continuat să se distreze, au făcut poze la răsărit, au făcut iar baie goi în mare. Din poveşti ştiu că se luminase afară. Destul de mult încât să înceapă lumea să vină spre plajă. Aşa că, gaşca mea şi-a strâns lucrurile, s-a îmbrăcat şi a dat să plece. Un singur impediment aveau. Pe Mitza aka eu. Dormeam liniştit, răpus de gradele din sticla de vodkă. Au încercat să mă trezească. N-au reuşit. Erau şi ei suficient de beţi încât să nu mă care în spate până la hotel, aşa că...m-au acoperit cu un cearceaf şi au plecat să doarmă. M-am trezit în jurul amiezii. Cu sticla de vodkă fierbinte în mână. Îmi era sete, îmi era rău, eram mahmur. În jurul meu, plin de lume care se uita dezaprobator la mine. "What the fuck, folks? You never get drunk?" Abia apoi mi-am dat seama că nu aveau nici o treabă cu faptul că mă îmbătasem. Problema era că adormisem gol pe o plajă de textilişti. Cearceaful cu care mă înveliseră amicii, era de mult îngropat în nisip, iar eu dormeam în pula goală curul gol. Nu ţin minte dacă m-am trezit în erecţie sau nu, oricum, după privirile celor din jur, mi-ar fi trecut instantaneu. Mi-am făcut din cearceaf o togă romană şi am tăiat-o. Până pe prima terasă, unde era gaşca, care râdea de mine. Au fost buni totuşi: mi-au dat o bere rrrrece.

Sunt curios cum s-au beţivit Lilee, Alina, Lulu, Uqtzik, Roxy, BadPisi, Licuriciul, CalinCrainic, BroscutaOfensata, Clo şi cine-o mai vrea.

Petrecerile curcubeu

 Mi-am adus aminte zilele trecute de petrecerile din liceu. De beţiile de la petreceri, de gagicile pe care le agăţam şi le futeam doar o noapte, de durerile de cap de a doua zi, de ruşinea de a merge să faci curăţenie după ce ai vomitat în toată casa, de vecinii care urlau că cineva s-a căcat de pe balcon pe antena lor parabolică, de vecina în vârstă de dedesubt care încă vorbea de nebunii care coborau pe scări pe schiuri în pielea goală, de ţigările cu iarbă, de favoritele mele: petrecerile curcubeu.
 De fapt "curcubeul" era un joc, un joc care îmi plăcea la nebunie şi pe care de obicei îl şi câştigam (depinde de cât de mult am băut înainte să înceapă jocul).
 Petrecerile curcubeu erau toate petrecerile la care ne jucam curcubeul. Şi aveam grijă să se întâmple cât mai des, ne plăcea.
 Curcubeul era o întrecere între băieţi, dar aveam nevoie de fete. De fete cu ruj, fiecare cu altă culoare de ruj pe buze. Câştigător era băiatul care, dimineaţa, avea cât mai multe urme de ruj pe pulă, urme lăsate de buzele rujate ale fetelor. De aici şi denumirea de "curcubeu".
 Erau fantastice petrecerile curcubeu, dar total neinspirat era să mergi cu prietena la o astfel de petrecere.

Tu ce amintiri o să ai?

Totul a pornit de la o discuţie. Cu cineva mai în vârstă. Cu cineva care a trăit şi sub regimul trecut. Cu cineva care are multe amintiri. Şi multe poveşti. E o plăcere să stai să îl asculţi.
 
 Mă gândeam la mine, am făcut şi eu destule. M-am distrat, am călătorit, am văzut ţara în lung şi în lat, am fost şoim al patriei, am fost pionier, m-am jucat ascunsea, am ciupit fete de fund, m-am îmbătat, am futut gagici al căror nume nu îl ştiu şi nu îl ştiam nici atunci, am mers cu cortul, am făcut muncă patriotică, am râs, am "fumat", am mers la ţară, am avut o gaşcă de prieteni reali, am mers la concerte, am făcut autostopul, am dormit pe plajă, m-am apucat de fumat în curtea şcolii şi multe altele.
 
 Mă uit la copii de acum. Stau închişi în casă, în faţa calculatorului. Au o mulţime de prieteni. Virtuali. Nu mai bate nimeni mingea în faţa blocului, pe scări e linişte, nu fumează nici unul pe lângă tomberoane. Îi văd ieşind grăbiţi din curtea şcolii, grăbindu-se spre întâlnirile virtuale de acasă. Viaţa lor se împarte între mess, hi5, counter strike.
 
 Ce amintiri or să aibă ei? Amintiri reale dintr-o lume virtuală? Ce vor povesti nepoţilor?

Tic Tac

Timpul trece, prea repede, mult prea repede. Trăim în prezent cu amintiri din trecut, viitorul îl visăm. Prezentul e de fapt o înşiruire de trecuturi, mai mult sau mai puţin recente. Prezentul e mult prea scurt pentru a-l simţi şi a-l trăi cu adevărat. Prezentul e continuu. În fiecare moment e prezent şi în fiecare moment devine trecut. Totul se întâmplă în trecut, în trecutul apropiat. Prezentul trece prea repede, şi devine trecut. Trăim trecutul. Tot ce simţim, tot ce gândim, tot ce facem e la timpul trecut. Acum devine atunci. În momentul în care realizez că fac ceva, îmi dau seama că deja am făcut. S-a scurs prezentul pe lângă mine. Trăim într-un prezent trecut continuu. Aşteptăm un anumit moment, ca să ne dăm seama că de fapt acel moment a fost prea scurt şi rămânem doar cu amintirea lui. Suntem ceea ce suntem datorită amintirilor. Prezentul e relativ, poate nici nu e. Nu conştientizăm prezentul. Prezentul e trecut. Informaţia ajunge la creier mai încet decât scurgerea timpului. Timpul trece prea repede. Acum o săptămână mă jucam cu puţa în nisip. Acum 5 zile m-am îndrăgostit prima dată, cu 4 zile în urmă terminam facultatea, alaltăieri îmi ţineam prima dată copilul în braţe, ieri mi-am luat casă şi maşină. În momentul ăsta trebuie să mă gândesc ce am făcut, pentru că momentul acesta e continuu. Aş vrea să îmi amintesc ce am făcut în viitor. Existenţa mea ar fi simplă dacă aş şti ce am făcut peste o zi, sau peste o săptămână, sau peste un an. Azi devine ieri, la fel cum şi mâine tot ieri este.
Trăiesc într-un timp care se mişcă prea repede pentru mine. Opriţi timpul! Nu ştiu ce se întâmplă, ştiu doar ce s-a întâmplat.

La munte

 Marea majoritate a vacanţelor mi le-am petrecut pe munte, cu cortul, făcând trasee mai mult sau mai puţin grele, vizitându-mi ţara pe jos, admirând şi bucurându-mă de natură. Am făcut de câteva ori creasta Făgăraşului, am văzut Apusenii, am fost la Târgul de Fete de pe muntele Găina, am fost în Haţeg, am intrat în peşteri, am făcut alpinism, m-am bucurat de ţara asta frumoasă în vremea în care nu era plină de pet-uri şi urme de grătare şi ATV-uri. Am avut noroc, probabil.
 Numai când mă gândesc parcă mă dor iar umerii de la rucsacul ăla pe cadru, un rucsac rusesc moştenit de la un prieten, de cortul de două persoane care cântarea vre-o 10 kile, de toate proviziile îngrămădite în rucscac, de băutura în sticle de sticlă pe care tot în spate le cărai. Îmi plăceau nopţile. Nopţile lângă foc. Nopţile în care sticla se plimba din mână în mână, fumam Carpaţi şi povesteam, cântam. Cântam Compact, Colibri, Phoenix. Mai aveam şi alte cântece, cântece de munte le spuneam noi. Cântece cu versuri explicite. Am găsit câteva pe youtube, sunt un pic mai light, sunt cenzurate.









Ar mai fi destule cântece pe care le aveam în repertoriu. Cântece transmise de la o generaţie la alta de montainiarzi. Mi-e dor de gaşca de atunci, de plecările noastre pe munte, de locurile mişto, dar mai ales de nopţile cu cântece şi voie bună.

Mitza s-a născut poet

Ştii cum e să cauţi ceva şi să găseşti altceva? Aşa şi eu azi, căutam nişte poze şi am dat peste un caiet, vechi de când lumea. Un caiet în care, în vremea aia, poetul din mine îşi făcea veacul. Nu numai poezie, ci şi proză pe alocuri. File rupte, altele mâzgălite de nu mai pricep nici eu nimic...într-un cuvânt: un nimic care mi-a făcut plăcere să îl revăd. Împărtăşesc cu voi câteva din poeziile scrise în vremea aia. ;)

   Viitorul unui poet pesimist                           

           Viitorul meu ca poet                                                     

           Va fi atât de grandios                                                   

           Încât nici nu va fi.                                                         

           Şi asta deoarece                                                            

           Am la dispoziţie tone de hârtie                                      

           Nefiind nevoit să scriu                                                  

           Pe margini de ziare sau                                                 

           Şi mai rău                                                                     

           Scrijelind pereţii celulei cu unghia.                                  

           Şi scriu cu pixul,                                                            

           Nu cu creion, sau chiar cărbune                                     

           Sau cu vre-un lemn pe nisip.

                                          

           Şi-apoi de ce-aş avea un viitor in poezie?                       

           Voi cititorii, n-aveţi ceva mai bun de făcut                      

           Decât să mă citiţi?                                                          

           De fapt, cine are nevoie, astăzi,                                                             

           De încă un poet?                (7/8.06.1998)                       

                                                                                                 

                                                                                                 

                            Memories                                                              

                                                                   

           Rememorez şi acum

           Nopţile in care,

           Cu atâta plăcere   

           Şi intensitate    

           Trăiam şi ne dădeam desfrâului...      

           Te văd în faţa ochilor,   

           Cum apăreai in odaie,

           Şi lăsai halatul să-ţi alunece

           Descoperind sub el   

           Frumoasa ta nuditate...

          Apoi veneai in pat

          Şi te-ntindeai peste mine

          Iar sânii tăi se odihneau

          Pe pieptul meu

          În timp ce-ţi desfăceam picioarele... 

 

         Acum stau cu amintirile 

         Şi-mi torn vodcă în pahar

         Stau gol, întins pe spate, în pat

         Şi-aştept sa intri in odaie

         Îmbrăcată în halatul tău de baie... (06.06.1998)

                     Sinceritate

        Mă întrebi ce m-aş face fără tine...

        Cu siguranţă aş suferi atât de mult

        Încât, mâine seară

        O să-mi caut consolarea

        În braţele alteia,

        Uitând deplin de tine.  (07.06.1998)

25 de ani

 Au trecut 25 de ani de când am început şcoala. Un pitic care mergea în prima lui zi de şcoală. Nu ţin minte exact, dar cred că părinţii erau liberi în 15 septembrie al fiecărui an. O mulţime de copii şi mult mai mulţi părinţi, bunici, rude. Toţi mergeam în 15 septembrie la şcoală. Chiar dacă maturii plecau repede, noi piticii aveam de înfruntat primele ore de şcoală. Habar nu aveam cu ce se mănâncă, habar nu aveam cum ziua aceea avea să ne marcheze viitorul. Din ziua aia a început totul. Acum suntem sau nu ce ne-am dorit. Cu siguranţă nu mai ştiu la ce mă gândeam în prima zi de şcoală. Cred că atunci vroiam să mă fac doctor (nu făceam diferenţa între doctor şi medic), sau pilot de avion, sau nu mai ştiu. Cert e că nu erau dorinţele mele. Eu aş fi vrut să rămân copil. Să mă joc, să fiu fericit, să plâng după jucării, să îl aştept pe Moş Gerilă (el era la putere în vremurile alea).
 
 Nici nu am realizat că au trecut 25 de ani de la prima mea zi de şcoală. Noroc cu Călin şi cu ziarul în care scrie (îl puteţi descărca în pdf şi răsfoi ;) ). Mi-a atras atenţia o poză, o poză alb-negru de acum 25 de ani. Am fost dat la ziar, după 25 de ani. Eu în prima zi de şcoală, alături de alţi copii necunoscuţi cu care aveam să devin prieten. Cu unii chiar prieten bun, cu majoritatea simt o bucurie imensă când mă întâlnesc. Poate şi pentru că ne întâlnim rar. Cu siguranţă faptul că am fost toţi la fel de speriaţi în ziua aia, faptul că cu unii mi-am petrecut primii 8 ani de şcoală/viaţă. Am crescut împreună.
 
 
 Un pitic mic, cu un ghiozdan mare în spate şi o floare în mână. Prima zi de şcoală. Trăim din amintiri şi speranţe.
 
 
 Aştept să îmi crească piticul, să mergem împreună la prima lui zi de şcoală (sau să ne aşezăm în faţa laptopului să urmărim live discursul de începere al noului an şcolar).