Când păsărelele cântă manele

Am nevoie de spaţiu. De spaţiu intim. Am nevoie de intimitatea mea, am nevoie să mă simt liber. Ies în week-end-uri şi în timpul liber la câte o porţie de plajă, un grătar, o leneveală la iarbă verde. Am găsit un loc mai retras, un loc ferit (oarecum) de privirile indiscrete, un loc unde mă pot simţi liber, un loc unde pot să îi arăt liniştit curul soarelui, fără să îmi fac probleme că îl mai vede şi altcineva.
 
 Probabil căldura din week-end a scos prea mulţi oameni din casă. Probabil, valea era mult prea aglomerată, probabil nu au găsit alt loc de grătar şi lenevit la soare. M-am trezit invadat în locul meu intim de o grămadă de oameni ( cu copii, cu căţel, cu soacra, cu bunica, cu ...) care îşi căutau un loc unde să se aşeze.
 
 Din bun simţ, sau că să evit privirile fixe şi remarcile deplasate, mi-am tras o pereche de pantaloni scurţi, iar Ea şi-a luat costumul de baie.
 
 Miros de grătare, gălăgie, mai apăreau câte unii să vadă dacă nu cumva pot să se mai înghesuie un pic, plecau dezamăgiţi, mai câte un copil care venea şi se scobea în nas în timp ce mâncam...una peste alta, o zi de picnic autentică.
 
 M-am obişnuit şi cu faptul că nu mai pot sta la soare aşa cum vreau, m-am obişnuit şi cu faptul că suntem invadaţi de o mare de oameni  pusă pe grătăreală, m-am obişnuit şi cu copii care săreau în apă şi urlau ca de mama focului, dar parcă lipsea ceva. Cu siguranţă lipsea. Mai trebuia ceva ca să fie cheful chef.
 
 Şi a apărut. O dubiţă verde, cu numere de España, din care au coborât vre-o 12 oameni plus copii. Au pus frână şi gata, şi-au găsit loc. Între două familii. Au deschis toate uşile, au deschis şi uşa de la portbagaj şi dă-i frate cu manele şi populară manelizată. Ăsta a fost punctul maxim. Dacă până în clipa aceea se auzeau doar păsărelele, râul şi ceva copii mai şturlubatici, din momentul acela nu se mai auzea nimic decât muzica manelele lor. Aceeaşi casetă, care cânta, când pe o parte, când pe cealaltă.
 
 ( Mi-aş fi dorit în momentul ăla să fiu un pic de Schwarzy, sau Rambo, sau orice altă creatură închipuită care să se ducă peste ei şi să îi considere inamici. Mi-ar fi plăcut să îi elimin. Să îl prind pe fiecare în parte, să îl leg, apoi înainte de a le da lovitura fatală/finală să îi înghesui pe toţi înapoi în duba lor şi să îi pun să asculte la maxim un pic de hard rock. Apoi să le dau foc în uralele mulţimii. Aş fi fost cu siguranţă un erou. )
 
 M-am resemnat însă, ascutindu-mi toporul şi aruncându-l în trunchiul unui copac. Mă jucam de-a indianul. Şi îmi imaginam de fiecare dată când aruncam toporul în copac, că acel copac e unul din manelistii care au reuşit să fută cheful multora. ( Culmea, se înfigea de fiecare dată. )
 
 Într-un final, spre seară, au plecat toţi. Am rămas din nou singuri, lângă cortul şi focul nostru. Mi-am dat jos pantalonii, m-am întins pe spate şi mi-am aprins o ţigare. Stăteam în cucu' gol şi fumam. În momentul acela chiar nu mă mai interesa nimic. A fost cea mai bună ţigare din ziua aia.

Am mai pierdut un prieten

Aş putea să mă supăr pe Moş Crăciun? Aşa cum m-a obişnuit, nu m-a dezamăgit nici anul ăsta. Adică nu a venit. M-ar fi luat prin surprindere să îl văd că apare şi îmi aduce ceva. Ar fi fost un gest drăguţ din partea lui să vină. M-ar fi surprins plăcut. Poate am fi reuşit să ne împrietenim. Am fi băut un vin fiert împreună, mi-ar fi povestit unde a umblat atâţia ani, mi-ar fi spus de ce m-a evitat. I-aş fi spus probabil şi eu ce mi-am dorit toţi anii ăştia în care nu a venit, i-aş fi spus că l-am aşteptat în fiecare dimineaţă de Crăciun, i-aş fi spus că singurul motiv pentru care împodobeam un brad în fiecare an era că aşteptam să apară.

Nu a venit, nu ne-am întâlnit. M-a lăsat din nou fără nici o explicaţie, fără nici un cadou, fără bucuria de a primi ceva. Orice. M-a lăsat trist şi cu un gust amar.
Dimineaţa de Crăciun m-a întristat. Nu venise. Nici anul ăsta. Probabil are multă treabă, sunt mulţi copii, multe cadouri de dus. Dar eu îl ştiu de mic, eram prieteni, avea grijă de dorinţele mele şi venea tot timpul. Până într-un an. Când nu a mai venit. Crezusem iniţial că a murit. Dar nu, el trăieşte. L-am văzut la tv, l-am văzut în mall, i-am văzut filmele, am văzut copii fericiţi în ziua de Crăciun, semn că trecuse pe la ei. La mine de ce nu mai vine?
Am mai pierdut un prieten. Fuck you Santa, i've got enough friends.