Am mai pierdut un prieten

Aş putea să mă supăr pe Moş Crăciun? Aşa cum m-a obişnuit, nu m-a dezamăgit nici anul ăsta. Adică nu a venit. M-ar fi luat prin surprindere să îl văd că apare şi îmi aduce ceva. Ar fi fost un gest drăguţ din partea lui să vină. M-ar fi surprins plăcut. Poate am fi reuşit să ne împrietenim. Am fi băut un vin fiert împreună, mi-ar fi povestit unde a umblat atâţia ani, mi-ar fi spus de ce m-a evitat. I-aş fi spus probabil şi eu ce mi-am dorit toţi anii ăştia în care nu a venit, i-aş fi spus că l-am aşteptat în fiecare dimineaţă de Crăciun, i-aş fi spus că singurul motiv pentru care împodobeam un brad în fiecare an era că aşteptam să apară.

Nu a venit, nu ne-am întâlnit. M-a lăsat din nou fără nici o explicaţie, fără nici un cadou, fără bucuria de a primi ceva. Orice. M-a lăsat trist şi cu un gust amar.
Dimineaţa de Crăciun m-a întristat. Nu venise. Nici anul ăsta. Probabil are multă treabă, sunt mulţi copii, multe cadouri de dus. Dar eu îl ştiu de mic, eram prieteni, avea grijă de dorinţele mele şi venea tot timpul. Până într-un an. Când nu a mai venit. Crezusem iniţial că a murit. Dar nu, el trăieşte. L-am văzut la tv, l-am văzut în mall, i-am văzut filmele, am văzut copii fericiţi în ziua de Crăciun, semn că trecuse pe la ei. La mine de ce nu mai vine?
Am mai pierdut un prieten. Fuck you Santa, i've got enough friends.

Handicap

Privim cu compasiune un om în scaunul cu rotile când trecem pe lângă el. Ne e milă. Sau întoarcem capul în altă parte pentru a nu-l vedea. Privim acea persoană aşezată în scaunul cu rotile şi ne gândim cât de fericiţi putem fi că suntem întregi fizic şi putem merge pe picioarele noastre, putem alerga. Îi privim uneori ca pe nişte ghinionişti ai sorţii. Alteori îi admirăm pentru puterea lor de a-şi trăi viaţa cu un handicap. Îi privim ca pe nişte handicapaţi. Cuvântul handicapat ne provoacă deseori o stare de disconfort. Ne bucurăm de cele mai multe ori că nu suntem în locul lor. Îi privim cum se chinuie să coboare bordura, îi privim cum stau rugători la uşa unui magazin în care nu pot intra, îi privim împinşi de la spate de altcineva...dar rareori ne oferim să îi ajutăm. Sunt nişte handicapaţi şi atât. Îi ocolim şi le ignorăm nevoile. Deşi ei depind de afecţiunea celor din jur, ne facem că nu observăm asta.
 
 Privesc uneori persoana care împinge căruciorul. Privirea ei e tristă. Are o cruce de dus, o cruce în forma unui scaun cu rotile. O fiinţă umană depinde de ea din toate punctele de vedere. Dacă ea nu ar mai fi, viaţa celui din cărucior ar fi mai grea. Sau nu ar fi decât un chin permanent. Mă întreb al cui e handicapul mai mare: al celui din cărucior, sau al celui care împinge căruciorul? Fericirea celui din scaun depinde de nefericirea celui care îl împinge. Viaţa unuia e sacrificată pentru ca celălalt să se bucure de viaţă.

Aş fi în stare să mă sacrific? Prefer să nu fiu nevoit să aflu răspunsul la întrebarea asta.

Un ochi râde, sufletul plânge

 De ce putem să fim veseli în exterior când suntem trişti, iar invers nu? De ce fericirea o afişăm cu naturaleţe, iar tristeţea pare o joacă de copil? De ce nu suntem trişti când suntem trişti? Ne minţim că trece mai repede dacă afişăm o faţă veselă?



 De ce suferim după cineva, în loc să ne bucurăm că ne-am eliberat? De ce încercăm să salvăm o relaţie, chinuindu-ne mai mult? De ce preferăm tristeţea şi tânjim după fericire? De ce putem râde când sufletul ne plânge? De ce mimăm fericirea când universul nostru e năruit?