Privim cu compasiune un om în scaunul cu rotile când trecem pe lângă el. Ne e milă. Sau întoarcem capul în altă parte pentru a nu-l vedea. Privim acea persoană aşezată în scaunul cu rotile şi ne gândim cât de fericiţi putem fi că suntem întregi fizic şi putem merge pe picioarele noastre, putem alerga. Îi privim uneori ca pe nişte ghinionişti ai sorţii. Alteori îi admirăm pentru puterea lor de a-şi trăi viaţa cu un handicap. Îi privim ca pe nişte handicapaţi. Cuvântul handicapat ne provoacă deseori o stare de disconfort. Ne bucurăm de cele mai multe ori că nu suntem în locul lor. Îi privim cum se chinuie să coboare bordura, îi privim cum stau rugători la uşa unui magazin în care nu pot intra, îi privim împinşi de la spate de altcineva...dar rareori ne oferim să îi ajutăm. Sunt nişte handicapaţi şi atât. Îi ocolim şi le ignorăm nevoile. Deşi ei depind de afecţiunea celor din jur, ne facem că nu observăm asta.
Privesc uneori persoana care împinge căruciorul. Privirea ei e tristă. Are o cruce de dus, o cruce în forma unui scaun cu rotile. O fiinţă umană depinde de ea din toate punctele de vedere. Dacă ea nu ar mai fi, viaţa celui din cărucior ar fi mai grea. Sau nu ar fi decât un chin permanent. Mă întreb al cui e handicapul mai mare: al celui din cărucior, sau al celui care împinge căruciorul? Fericirea celui din scaun depinde de nefericirea celui care îl împinge. Viaţa unuia e sacrificată pentru ca celălalt să se bucure de viaţă.
Aş fi în stare să mă sacrific? Prefer să nu fiu nevoit să aflu răspunsul la întrebarea asta.
Postări
5 comentarii:
De multe ori m-am intrebat si eu acelasi lucru, dar evit raspunsul.
Am cunoscut la un moment dat o familie care aveau o fiica in carucior cu rotile...era paralizata de la brau in jos. De cate ori ii vedeam, ma intrebam ce va face fata aceea cand parintii ei nu vor mai fi. ( pentru ca ea avea 35 de ani iar parintii erau destul de batrani)
Eu am fost in situatia asta cu mama mea si nu am considerat un sacrificiu din partea mea ca impingeam caruciorul. Nu trebuie priviti cu mila sau dispret cei care sunt in carucior, dar nici care il imping...:(
Sa vindeci,cateodata,sa ajuti,deseori,sa alini,intotdeauna!
Felicitari,din nou!
Eu cred ca celui care impinge caruciorul ii e mult mai usor sa duca povara. Are pe umeri greutatea responsabilitatii, dar se poate bucura de recunostinta sincera a celui bolnav. De cele mai multe ori asta e deajuns.
Acesti oameni nu ar trebui ocoliti , sunt tot oameni , ca si noi , doar cu un anume ''handicap'' .
Imi pare rau de acei oameni ...
Felicitari pentru acest articol !
Trimiteți un comentariu