Fericirea e in mine

Mimez fericirea. Şi uneori îmi iese. Mă gândesc că pe cei/cele din jurul meu, îi doare în pulă sau în pizdă, în funcţie de sex, de cum mă simt eu, dacă sunt sau nu într-adevăr fericit, dacă mă simt bine sau nu. Faptul că îi interesează ce e cu mine, e doar de suprafaţă. Vor doar să jubileze că eu o duc mai rău ca ei, că mi se îneacă toate corăbiile, că îmi mor toate oile, că nu mi se mai şcoală, că sunt sărac, că viaţa mea se duce dracului, dintr-un motiv sau altul. Vor doar să se simtă bine că nu sunt în pielea mea. Vor să compare probelemele mele cu ale lor şi să se felicite că nu sunt aşa amărâţi/e, trişti/e, ghinionişti/e ca mine. Din milă sau interes stau să îmi asculte of-ul. De fapt nu îi interesează. Încearcă doar să mă facă să mă descarc de probleme, să îmi spun necazul, cam în atât stă tot ajutorul care îl oferă. Îmi oferă un umăr pe care să plâng, fără să le pese dacă eu vreau asta sau nu. Curiozitatea lor e mare, insistenţa la fel.
Fericirea e un sentiment egoist şi individual. Sunt fericit doar eu. Fericirea nu se transmite, nu se împarte. Doar eu pot fi fericit sau nefericit. Cel de lângă mine poate doar să se oftice de fericirea mea, sau să se bucure de nefericirea mea. Nu poate trăi fericirea mea. Nu poate împărţi fericirea mea la doi. Nu e cauza fericirii mele. Poate fi cauza nefericirii. Fericirea lui/ei stă în alte lucruri. Fericirea lui/ei depinde de alte lucruri decât de fericirea mea. Fericirea lui/ei poate ţine de gradul meu de nefericire. "Sunt fericit/ă că te văd pe tine fericit" e o expresie de tot căcatul. E o expresie pe care o folosim doar aşa. Fericirea nimănui nu ţine de fericirea altuia. Poate doar în cazul părinţilor care sunt fericiţi când sunt fericite odraslele lor. Mai degrabă e vorba de împlinire, nu fericire.
Fericirea se trăieşte în intimitate. Fericirea nu se împarte. Fericirea e un ideal spre care tindem nefericiţi. Fericirea e de scurtă durată şi lasă în urmă ei nefericire.
Eu...mimez fericirea. Tu?